Material preluat de pe www.scribd.com si publicat sub titlul: "4. Oana Carare. Personalul Din Penitenciar. Subculturi Carcerale, Norme Si Valori, Suferintele Falsei Incarcerari. Vol II No 4" de către PROBATION junior la data de 21.03.2015
Oana CĂRARE
Master in Probation,
Romania
Abstract: Despre mediul penitenciar s-au
scris multe lucruri de-a lungul timpului, fiind un subiect care s-a bucurat de
o atenţie deosebită din partea specialiştilor în domeniu. Acestea au pus foarte
mult accent pe lumea persoanelor condamnate, a suferinţelor încarcerării, a
subculturii carcerale a deţinuţilor, a relaţiilor dintre ei/dintre ei şi lumea exterioară, a
condiţiilor din penitenciar ş.a.m.d., însă foarte puţine vorbesc despre celălalt
element uman constitutiv al mediului carceral: staff-ul din penitenciar. Impactul
dur pe care individul îl resimte la intrarea în acest mediu, stricteţea ordinelor, surmenajul provocat
de munca şi
rutina zilnică în
cadrul aceluiaşi mediu închis, deprimant, transpunerea conduitei din
penitenciar şi în afara acestuia conduce, în timp, la incapacitarea individului,
la imposibilitatea de a lega relaţii în exteriorul penitenciarului, la închiderea
în sine, la lipsa interesului faţă de dezvoltarea de relaţii interpersonale,
lucruri puţin vizibile în cazul celor aflaţi în faţa gratiilor.
Prin intermediul
acestei lucrări am încercat să descopăr cât mai mult din lumea cadrelor din
penitenciar, a dificultăţilor întâmpinate de aceştia pe parcursul muncii în
penitenciar, precum şi din modul în care această meserie i-a afectat şi pe plan
personal.
Cuvinte cheie: personal penitenciar,
penitenciar, subcultură carcerală
Este bine cunoscut
faptul că succesul unei instituţii depinde, în principiu, de mecanismul intern,
alcătuit din regulamentele, organizarea, valorile interioare, dar mai ales de
personalul care lucrează în cadrul instituţiei, mediul penitenciar fiind cu atât
mai avid de prezenţa unui personal specializat cât mai numeros, entuziast şi
implicat, având în vedere specificitatea mediului şi a persoanelor cu care
lucrează.
Aşadar, în prezent,
se pune tot mai mult accent pe pregătirea specializată, atât fizică, cât şi
psihică, din sistemul penitenciar, deşi pregătirea personalului pentru un
astfel de domeniu este destul de anevoioasă, având în vedere nivelul de cunoştinţe
ridicate pe care îl presupune această muncă, mediul în
care trebuie să lucreze, riscurile şi dificultăţile pe care
le implică.
Parte dominantă a
societăţii carcerale, comunitatea cadrelor este organizată după propriile norme,
având propriile elemente definitorii ale culturii căreia aparţin şi propriile „suferinţe”
cărora trebuie să le facă faţă de-a lungul timpului.
Subculturi carcerale
Fiecare mediu de
lucru, indiferent de specificitatea lui, are o cultură proprie. În mediul
penitenciar, modalitatea de gândire şi de a acţiona a celor care „ocupă” spaţiul
penitenciar (deţinuţi, dar şi cadre) determină, prin rutina lor, elementele
care alcătuiesc cultura penitenciară. Aceasta reprezintă „stilul, atmosfera şi
rafinamentul care asigură unicitatea şi identitatea socială a unei instituţii” (Bruno,
2006, p. 7); credinţele, valorile şi ideile care definesc normele existente şi
prototipurile comportamentale.
Subculturile se
formează şi evoluează
în interiorul unei
societăţi, reprezentând o parte a culturii dominante, care funcţionează
după norme, credinţe şi valori proprii, în care indivizii se unesc într-un sprijin
mutual. (Alder, Mueller, Laufer, 1995, apud Amza, Amza, 2008)
Apariţia subculturilor carcerale poate fi explicată
şi cu ajutorul
teoriilor formulate de-a lungul timpului pe această temă. Una dintre
acestea este „teoria selecţiei negative”, elaborată
de Wheeler în 1961 (apud Durnescu, 2009),
care vorbea despre faptul că închisoarea este o „şcoală a crimei” şi că
infractorii se pot „specializa mai bine în contextul
penitenciarului”, însă tot
el vede naşterea „subculturii carcerale ca modalitate
de rezolvare a problemelor legate de ajustarea la mediul penitenciar” (Durnescu,
2009, p. 91), lucru ce explică apariţia subculturii şi în rândul personalului
penitenciar.
Clemmer în 2006 (apud
Durnescu, 2009), se referea la procesul de prizonificare în explicarea formării
subculturilor, prin prisma nevoii de socializare, în timp ce teoria lui Cline în
1966 (idem), vorbea despre „teoria importului direct” al deţinuţilor cu
atitudine de respingere faţă de cadre, din afara penitenciarului (Durnescu, 2009).
O altă teorie
importantă în explicarea apariţiei subculturii carcerale o reprezintă „teoria
etichetării”, emisă de Becker în 1963 (apud Ogien, 2002) care privea
condamnarea precum o etichetă aplicată
individului, care, mai apoi, şi-o
asumă, adaptându-se, prin diverse procese, la mediul carceral.
Subcultura
dezvoltată în rândul cadrelor poate fi explicată, cu ajutorul acestei teorii,
prin faptul că şi cei din personalul penitenciar au fost etichetaţi pentru
faptul că lucrează în acest mediu, atât de cei din exterior, cât şi de cei dinăuntru,
adică de persoanele condamnate, în timp găsind modalităţi de adaptare.
În penitenciar,
dezvoltarea subculturii carcerale vine ca urmare a nevoii de adaptare la mediu,
ca rezultat al frustrărilor aduse de mediul penitenciar, cât şi ca efect al
diviziunii celor două lumi existente: cea a deţinuţilor şi cea a personalului
penitenciar, din nevoia de a se diferenţia una de cealaltă, de a se supune unor
seturi diferite de principii şi valori.
Fiind un mediu
anomic în esenţa sa şi în penitenciar iau naştere diverse moduri de adaptare
ale indivizilor la anumite situaţii. Merton în 1959 (idem) vorbeşte despre
cinci astfel de modele de adaptare:
Conformistul se adaptează atât scopurilor, cât
şi mijloacelor legitime. Reprezintă acel model care conferă stabilitate şi
continuitate societăţii (Durnescu,2009).
Inovatorul este cel care acceptă existenţa
scopurilor legitime, dar nu apelează la mijloace legale pentru a le atinge, ci
găseşte alte variante. Consideră că scopurile sunt primordiale, nepunând accent
pe modalităţile de realizare ale acestora, acestea fiind de cele mai multe ori
ilegale, crezând că în felul acesta pot atinge succesul, îndeosebi cel economic.
Ritualistul, ca şi inovatorul, se află la
limita dintre conformism şi evazionism; el insistă aupra însemnătăţii
mijloacelor, dar nu şi asupra legitimităţii scopurilor. Din cauza ataşamentului
excesiv faţă de norme, acesta devine neinteresat de scopurile sociale, devenind
pasiv, supus, ascultând şi executând doar ordine, fără a avea vreun obiectiv
propriu.
Evazionistul
nu admite nici
existenţa scopurilor, nici
cea a mijloacelor legitime. Merton în 1959 (apud Ogien,
2002, p. 106) spune despre evazionşti că „sunt în societate fără să fie totuşi”,
se referă la ei ca fiind „bolnavi mintal, lunatici, paria, rătăcitori,
vagabonzi, cerşetori, beţivi cronic, drogaţi etc.: ei au abandonat scopurile
prescrise şi nu mai acţionează conform normelor”.
Prezenţa lor în
societate este mai puţin întâlnită decât în cazul celorlalţi, însă sunt cei mai
contestaţi de către membrii acesteia, deoarece resping atât scopurile, cât şi
mijloacele legale, impuse de către societatea căreia îi aparţin.
Rebelul este acela care refuză atât
scopurile, cât şi mijloacele legitime, impuse de către societate, însă doreşte
schimbarea acestora cu altele noi. Este considerat ca fiind un
revoluţionar şi, precum
evazionistul, aparţine zonei
devianţei, deoarece încalcă
normele şi valorile sociale elementare.
Aceste modele de
adaptare survin în urrma contactului cu mediul penitenciar şi cu subcultura
carcerală, care îi schimbă celui abia intrat aici percepţia asupra propriei persoane, conştientizând că
are nevoie să-şi construiască o
strategie de supravieţuire printr-o acceptare pasivă a regulilor şi
principiilor convenite de comun acord de către cei din închisoare.
Wheeler în 1968 (apud
Durnescu, 2009) subliniază că fenomenul de prizonizare, de integrare în grupul
deţinuţilor, de identificare cu subcultura carcerală este doar o primă fază în
evoluţia deţinutului.
Prizonificarea
implică pe lângă celelalte consecinţe şi însuşirea unei poziţii ostile faţă de
personalul închisorii şi totodată, coeziunea grupului deţinuţilor.
Deşi greu de crezut,
subcultura carcerală nu vorbeşte doar despre aceea a deţinuţilor, cu referire
la modul în care indivizii se adaptează la viaţa din mediul penitenciar,
modalitatea în care deprind modul în care să-şi administreze timpul şi la
efectele acesteia, ci şi despre aceea a cadrelor din penitenciar.
Lumea angajaţilor
din penitenciar este mult mai puţin cunoscută, mai puţin studiată, însă la fel,
sau poate mai complexă, decât cea a deţinuţilor; poate nu este atât de închegată
precum cea a condamnaţilor, însă,
cu siguranţă, are
propriile simboluri şi elemente care o definesc.
Un prim element îl
reprezintă şi în cazul subculturii cadrelor, modalitatea de adaptare la mediu. Astfel,
se pot întâlni mai multe tipuri de angajaţi (Bruno, 2006):
Tipul „robotului” este acela care ascultă ordinele,
aplică regulile şi funcţionează în mod mecanic; este lipsit de sentimente şi de
umanitate, fiind mai potrivit pentru activităţi birocratice decât pentru lucrul
cu oamenii, în mod direct.
„Carieristul” este angajatul fără scrupule,
amabil în aparenţă, care tinde spre atingerea unor standarde profesionale
ridicate şi îşi concentrează atenţia pe acest lucru. Este tipul manipulatorului, care încearcă să-i
neutralizeze pe ceilalţi prin această metodă.
Angajatul „rafinat” este
acela cu studii
superioare, care necesită recunoaşterea meritelor
profesionale; este îndreptat către latura ştiinţifică.
Tipul „violent” este acela patologic. Deşi acum reprezintă cazuri izolate, în trecut erau o obişnuinţă a sistemului.
În final, angajatul
care se bucură de cel mai ridicat grad de simpatie, atât din partea colegilor,
cât şi a deţinuţilor este angajatul bun,
care şi-a păstrat de-a lungul timpului latura umană. Deşi este văzut drept
fraier, deoarece nu tinde către o poziţie ierarhică superioară, el îşi face
treaba bine, încercând să ajute pe toată lumea şi să rezolve problemele şi
conflictele. Din păcate, ponderea acestui tip de angajat, în penitenciar, este
redusă (idem).
Pe lângă celelalte
elemente care definesc cultura penitenciară, elemente ce se regăsesc şi în subculturile
definitorii ale mediului
carceral (cadre/deţinuţi), o trăsătură inedită a subculturii
personalului o reprezintă simţul umorului.
În ceea ce priveşte
personalul, umorul, râsul, au devenit o însuşire necesară supravieţuirii muncii
zilnice în mediul penitenciar, funcţionând ca un mecanism de apărare faţă de
suferinţele provocate de anumite situaţii, ca un factor de ridicare a moralului, precum
şi o eliberare
a staff-ului penitenciar... este, într-o oarecare măsură, o terapie prin
râs, creată şi aplicată cu
succes de însăşi persoanele cu
experienţă în munca din penitenciar.
Având în vedere că
cele două subculturi carcerale sunt dominante în egală măsură, acest lucru
determină, deseori, apariţia conflictelor, ostilitatea fiind un sentiment
reciproc, o reacţie socială normală, în circumstanţele date.
Aceste tendinţe
conflictuale au fost explicate prin intermediul teoriilor sociologice ale reacţiei sociale. Astfel, Simmel în 1908 (apud Durnescu,
2009, p.59), considera că poate face
diferenţa între modelul consensual şi acela conflictual, în timp ce Dahrendorf în
1959 (ibidem) avea o altă viziune asupra teoriei conflictului dintre grupurile
ce se află în lupta pentru putere, considerând că ideea de control social se
poate realiza doar „peste o societate stratificată şi ierarhizată, caracterizată
prin relaţii de coordonare şi subordonare”, iar „distribuţia inegală a puterii şi
autorităţii produce un conflict social în care grupul dominant îşi impune
interesele” (ibidem), cum este şi cazul conflictelor din penitenciar. Însă,
indiferent de natura şi provenienţa conflictelor, penitenciarul rămâne, în esenţa
sa, un mediu conflictual, închis, dezumanizant.
Norme şi valori
Indiferent de locul
în care lucrează şi de specificitatea acestuia, fiecare om se ghidează după un set
propriu de norme şi valori, care, dacă predomină în cazul majorităţii
indivizilor angajaţi într-o instituţie, se va oglindi şi în imaginea acesteia.
În cazul instituţiilor
cu o specificitate anume cum este penitenciarul şi normele şi valorile angajaţilor
vor fi diferite de cele ale angajaţilor din alte domenii, având un specific
aparte.
Viaţa în mediul
penitenciar este văzută, din afară, precum una cu un mers zilnic logic, în care
deţinutul trebuie hrănit, trebuie să participe la programe care să-l ajute la
culturalizare, igienă etc., pentru ca, la o privire mai atentă să se observe
mecanismele interne care ajută la funcţionarea acestui sistem (relaţiile
interpersonale, organizarea internă, normele şi valorile interne). În acest fel,
se observă faptul că şi în situaţiile de criză există o ordine a dezordinii,
ceea ce „întăreşte”, de fapt, „ordinea coercitivă” (Florian, 1996, p. 48).
În ceea ce priveşte
normele, prin caracterul lor coercitiv, asigură modul de acţiune individual sau de
grup, în vederea unor
rezultate bune ale intervenţiei, stabilesc sistemul
de recompense şi de
sancţiuni, asigurând buna
funcţionare a sistemului, în
ansamblul său.
Conform lui Tudosescu
în 1980 (apud Florian, 1999, p. 50), normele din penitenciar funcţionează după
acelaşi principiu ca al celui din societate, fiind împărţite în trei tipuri:
1. „- norme organizaţionale”, care au drept
scop exercitarea rolului instituţiei
(cadrul legal de
executare a pedepselor);
2. „- norme acţionale”, care asigură
cadrul de acţiune propriu-zis din mediul penitenciar şi evaluarea exactă a
situaţiilor;
3. „- norme relaţionale”, care privesc relaţiile
interpersonale din interiorul spaţiului penitenciar şi practicile eficiente, cu
aplicabilitate în aceste relaţii (deţinut/deţinut, deţinut/cadre).
În afara normelor
oficiale bine cunoscute, atât de deţinuţi, cât şi de personal, mediul carceral
impune propriul set de norme
informale, rezultat al experienţei
dobândite de ambele părţi şi cărora li se supun necondiţionat (deţinuţii şi
personalul); ele vin în completarea celor oficiale şi reprezintă mecanisme de
slăbire a regulilor impuse în mod formal, asigurând punctul de legătură dintre
cele două grupuri ale populaţiei penitenciare.
În interiorul
penitenciarului nu doar deţinuţii
sunt în căutarea
acceptării sociale, prin apartenenţa
la un grup. Membrii personalului tind să facă parte din grupuri cu
interese comune, în care să împărtăşească aceleaşi credinţe şi valori. Această
nevoie de afiliere este cu atât mai puternic resimţită de către cei nou-intraţi
în sistem, pentru care nevoile de conformare, aprobare şi de suport emoţional
sunt mai mari, mergând, însă, până într-acolo unde îşi pot pierde identitatea
personală şi propriile valori. (Crawley, Crawley, 2008, în Bennett, Crewe, Wahidin,
2008)
Valorile îngăduie
definirea sinelui, precum şi raportarea la ceilalţi, la atitudinea personală
adoptată în relaţiile interpersonale, acordând semnificaţie situaţiilor,
persoanelor, comportamentelor etc. Importanţa lor stă în faptul că reprezintă
piesa de rezistenţă a unei culturi, conferind sens şi identitate celorlalte
elemente.
În penitenciar, principalele valori aflate în
fruntea listei ambelor grupuri (deţinuţi/personal)
sunt ordinea, securitatea, loialitatea (solidaritatea), demnitatea şi adaptarea.
Ordinea este
necesară atât deţinuţilor,
cât şi cadrelor
din penitenciar, deoarece în
lipsa acesteia s-ar crea haos.
Deţinuţii au nevoie
de ordine, în ceea ce priveşte ierarhizarea în rândul lor, sistemul de
privilegii, de recompense, ceea ce ajută la organizarea internă în sânul subculturii,
despre care vorbeam mai devreme, în timp ce cadrele au nevoie de această ordine
pentru a simţi
că lucrează într-un
mediu organizat, în
ciuda specificului său şi că normele (atât cele formale, cât şi cele
informale) funcţionează în deplinătatea lor.
Securitatea este un factor important al
universului carceral. Pentru deţinuţi, acest lucru semnifică faptul că, deşi
sunt închişi într-un loc dur şi obscur, pierzându- şi dreptul
la libertate nu l-au pierdut
şi pe acela
de a le fi respectate nevoile fundamentale, nevoia de
siguranţă fiind plasată de Maslow pe
treapta a doua a ierarhiei trebuinţelor umane.
De cealaltă parte,
cei din personalul penitenciar au nevoie să se simtă în siguranţă pentru a mai
reduce din efectele negative ale muncii pe care o prestează şi pentru a da
randament în ceea ce presupune această muncă.
Loialitatea (solidaritatea) este o valoare
foarte importantă, în egală măsură pentru deţinuţi, cât şi pentru cadre. Deoarece
aparţin unor subculturi atât de antagonice, dar puternice totodată, membrii
acestora simt nevoia constantă de a reconfirma faptul că nu sunt singuri şi că
au lângă ei oameni pe care se pot baza. Prieteniile cu membrii celeilalte
subculturi sunt văzute, din start, precum o încălcare a acestei valori, de
ambele părţi.
În ceea ce priveşte
deţinuţii, loialitatea este un lucru foarte important, în special din prisma
coeziunii de grup; cei care aparţin unui grup trebuie să fie loiali acestuia şi
liderului în principal. Cei care nu respectă aceste lucruri sunt văzuţi drept
trădători şi sunt excluşi din grup.
Personalul
penitenciar, la rândul său este cu atât mai dornic să ştie că există
solidaritate în interiorul grupului. Acest lucru îi asigură de faptul că se pot
baza pe colegii lor în momentele grele, de criză, că sunt uniţi în faţa
criticilor venite din afară şi că secretele interne rămân în interiorul
grupului.
Demnitatea este, de
asemenea, o valoare foarte importantă pentru cele două grupuri, dreptul la
demnitate şi respect fiind un drept recunoscut şi la nivel internaţional.
Deţinuţilor, păstrarea
demnităţii le arată faptul că nu şi-au pierdut calitatea de oameni odată cu
pierderea libertăţii, că sunt încă capabili de
a primi respectul celorlalţi, fie ei deţinuţi, cadre
sau cei din societate.
Pentru personalul
penitenciarului, păstrarea demnităţii este o valoare importantă, mai ales în
contrast cu munca lor, cu umilinţele pe care le presupune în unele momente şi
situaţii, muncă care este percepută de către cei din afara sistemului drept
dezumanizantă şi lipsită de decenţă. Păstrarea acestei valori înăuntrul
penitenciarului le arată faptul că există o departajare evidentă între ei şi
persoanele condamnate, că funcţia deţinută impune, încă, respect.
În final, adaptarea
reprezintă, atât pentru deţinuţi, cât şi pentru cadre, victoria în faţa sistemului şi supravieţuirea în interiorul acestuia; semnifică faptul că
au rezistat în faţa dificultăţilor, a condiţiilor degradante pe care închisoarea
le implică şi că au asimilat cunoştinţe suficiente pentru a face faţă cu brio
vieţii în penitenciar.
Aşadar, prezenţa normelor şi valorilor este un „must” al
mediului carceral. Ele reglementează funcţionarea internă a societăţii
penitenciare, având, deseori, rolul de a le apăra, atât deţinuţilor, cât şi
staff-ului penitenciar, propria personalitate.
Suferinţele falsei încarcerări
Deşi piesa umană
centrală adusă în discuţie când vine vorba despre mediul penitenciar o
reprezintă deţinuţii, puţini sunt aceia care ştiu că şi cei din personalul
penitenciar resimt, ca şi persoanele condamnate, efectele unei false încarcerări.
Chiar dacă nu ei sunt cei privaţi de libertate, chiar dacă după terminarea
programului părăsesc penitenciarul, reîntorcându-se în societate, în familie,
munca în penitenciar îşi pune, treptat, dar sigur, amprenta asupra vieţii
angajaţilor, asupra relaţiilor sociale ale acestora, a relaţiior cu membrii
familiei şi asupra personalităţii lor.
Sykes (1974) vorbea
despre efectele încarcerării asupra persoanelor condamnate. Printre acestea, el
amintea de fenomenul de deculturaţie, de pierderea autonomiei sau de privarea
de securitate. Ori, cu toate aceste lucruri se confruntă şi personalul care
lucrează în penitenciar.
Impactul dur pe
care individul îl resimte la intrarea în acest mediu, stricteţea ordinelor,
surmenajul provocat de munca şi rutina zilnică în cadrul aceluiaşi mediu închis,
deprimant, transpunerea conduitei din penitenciar şi în afara acestuia conduce,
în timp, la incapacitarea individului, la imposibilitatea de a lega relaţii în
exteriorul penitenciarului, la închiderea în sine, la lipsa interesului faţă de
dezvoltarea de relaţii interpersonale,
fapt ce cauzează
procesul de deculturaţie,
lent, dar sigur,
al individului ce îşi desfăşoară activitatea în penitenciar.
Munca în penitenciar este condusă de reguli stricte,
abaterile fiind strict sancţionate, deciziile nu aparţin individului, ci
conducerii, cu trecerea timpului toate aceste lucruri provocând frustrări
personale şi profesionale, pierderea stimei de sine şi anularea iniţiativei (Durnescu,
2009), pierderea entuziasmului şi interesului faţă de munca depusă,
dezumanizarea personalului şi deci, într-un final, pierderea autonomiei.
Nu în ultimul rând,
privarea de securitate, reprezintă o problemă cu care se confruntă personalul
penitenciar, atât în interiorul, cât şi în exteriorul penitenciarului. Să nu
uităm faptul că, cei închişi nu se află în mod gratuit în penitenciar, iar
membrii din personal reprezintă duşmanii direcţi ai acestora, care sunt în număr evident
superior. Presiunea zilnică la care sunt supuşi cei din staff, sentimentul de
suspiciune care se instalează de-a lungul timpului, teama de a nu întâlni în
afara penitenciarului un fost deţinut cu sete de răzbunare, cu probleme psihice
sau rude/prieteni ai persoanelor condamnate generează o stare continuă de stres,
cu efecte devastatoare asupra sănătăţii fizice şi psihice ale individului,
asupra personalităţii sale, asupra relaţiilor sale sociale, precum şi asupra întregii
sale vieţi personale.
Alte sentimente pe
care le încearcă cei care lucrează în penitenciar mai sunt: depunerea efortului
în munca realizată în zadar, rutina, sentimentul de singurătate, diminuarea
stimei de sine.
Stresul de la locul de muncă este încă o
problemă cu care se confruntă personalul penitenciar. Acesta apare fie la început,
când are loc acomodarea cu mediul, cu presiunea impusă de problemele zilnice,
cu reticenţa deţinuţilor, dar şi a celorlalţi colegi, fie pe parcurs, când
poate fi generat de diverşi factori (Crawley, Crawley, 2008, în Bennett, Crewe,
Wahidin, 2008), precum: interacţiunea cu ceilalţi colegi, presiunea pusă de
sarcinile ce trebuie realizate sau de acelea care intervin spontan, presiunea exercitată
de către superiori, supraaglomerarea etc.
Astfel, devin
evidente simptome ale stresului cronic, specific personalului penitenciar: „melancolie,
cinism, comunicare dificilă, izolare, nivel scăzut de performanţă, agresivitate,
divorţul”. (Florian, 1996, p. 175)
Printre
caracteristicile semnificative ale personalului penitenciar putem regăsi:
nevoia solidarităţii între membri, suspiciunea, sentimentul de izolare socială,
accentuarea curajului (fizic). (Crawley, Crawley, 2008, în Bennett, Crewe, Wahidin,2008)
Dintre acestea, cea
mai importantă caracteristică o reprezintă sentimentul de izolare socială, de
multe ori cei din personal resimţind efectele muncii lor şi în afara
penitenciarului, prin modul în care sunt priviţi de către ceilalţi.
Nevoia de
solidaritate reprezintă, de fapt, siguranţa susţinerii din partea colegilor, în
orice situaţie.
Sentimentul de
suspiciune apare de-a lungul timpului, prin lucrul direct cu infractorii, fapt
ce se răsfrânge
şi în viaţa
personală a celor
care lucrează cu persoanele condamnate, devenind mai neîncrezători,
mai atenţi, uneori în mod exagerat.
Aşadar, putem
observa faptul că, şi cei care aparţin lumii carcerale din faţa gratiilor întâmpină
dificultăţi în adaptarea la acest mediu, suferind, uneori, de un fals efect al încarcerării.
Însă, deşi o muncă ingrată şi dificilă, dacă este realizată cu dăruire şi
pasiune aduce satisfacţii enorme pentru aceia care au într-adevăr înclinaţia de
a lucra în mediul penitenciar.
Bibliografie
Amza, T., Amza, C. P., 2008, Criminologie -
tratat de teorie
şi politică criminologică, Lumina
Lex, Bucureşti.
Bruno, Ş., 2006, Mediul
penitenciar românesc. Cultură şi
civilizaţie carcerală, Institutul
European, Iaşi.
Crawley, E., Crawley,
P., 2008, „Understanding prison officers: culture, cohesion and conflicts” în Bennett,
J., Crewe, B., Wahidin, A., 2008, Understanding prison staff, Willan, Cullompton.
Durnescu, I., 2009,
Asistenţa socială în penitenciar, Polirom, Iaşi. Durnescu, I., 2009, note de
curs.
Florian, G., 1999, Dinamică
penitenciară- reforma structurilor interne, Oscar Print, Bucureşti.
Florian, G., 1996, Psihologie
penitenciară. Studii şi Cercetări, Oscar Print,
Bucureşti.
Ogien, A., 2002, Sociologia
devianţei, Polirom, Iaşi.
Sykes, G. M., 1974,
The society of captives - a study of a maximum security prison, Princeton University Press, New Jersey.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu